[...]
******: auzi da’ rareş ăla de la emisiune chiar există?
******: sau e prietenul tău imaginar
******: imaginat
*****: virtual cum se spune acum
remus: există
remus: dar trebuie să îţi spun ceva… rămâne între noi
******: e?
remus: … eu sunt prietenul lui imaginar
******: …?!
****** is typing a message.
******: eşti idiot 
El şi ea. Treizeci spre patruzeci de ani. El: trendy, plin de umor în studenţie dar din ce în ce mai blazat acum, încă două trepte (dacă nu chiar una singură) de promovat până la director de multinaţională. Ea: drăguţă spre decorativă, Executive Something pe la nuşitiuce Whatever Department, încercând să nu uite de ce îl iubeşte, având din ce în ce mai des nostalgia nopţilor când, la mare fiind, erau siliţi să aleagă între vodkă şi cazare (şi alegeau vodka).
Masa de seară, resturant fancy, caldă atmosferă de de-ce-ne-am-strâns-noi-iarăşi-aici şi încă-ne-iubim-dar-trebuie-schimbat-ceva-că-altfel-mă-împuşc-în-gură.
Ea: Iubi, îţi mai e bine cu mine?
El: Da, măi…
Ea: Iubi… poate mai facem şi noi dragoste astă seara… (şi clipind şăgalnic*) sau măcar sex…
…
Ea: … că nu am mai făcut de mult…
El: Pe bune? De când?
Ea: De vreo lună!
El: Parcă a fost ieri…
Fane… De fapt, Fane!
Fane era băiat. În sensul de băiat-de-băiat. Spre încântarea noastră (prietenii lui) şi disperarea adulţilor din împrejurimi, în frunte cu propria mamă. Ca urmare, sub conducerea lui, plăcerea noastră, a tuturor, era să îi scoatem (cât mai des şi mai amplu) din minţi pe respectivii adulţi. Prin “tuturor” înţeleg “tuturor trei”, că atâţia membri avea gaşca: io, Fane şi John (care pe vremea aia se chema altfel, nu spui cum, persoană notorie).
Ne plăcea să enervăm şi să bulversăm dar asul la disciplina asta era, de departe, Fane. Care discuta interminabil în contradictoriu cu vânzătoarele de la Alimentara (era prin ‘93, nu apăruseră mega-hiper-giga-terra-marketurile) încercând mereu să obţină dreptul de a cumpăra doar un castravecior din borcan (susţinea că dacă ar lua tot borcanul ar fi “en-gros”), cobora pe fereastră din autobuz dacă era aglomeraţie, făcea avansuri celor mai mustăcioase casiere de la metrou şi aşa mai departe.
Pe vremea aia erau pline tarabele cu primele reviste pornografice româneşti, produse în condiţii grafice de excepţie (hârtie de ziar, poze alb-negru mişcate), conţinut aţâţător (cred că erau scrise de o gaşcă semi-analfabetă de fochişti) şi purtând titluri pline de mister şi parfum de romanţă (Infractoarea mov, Prostituţia, Femei perverse, Iepuraşul nuştiucum etc).
Evident, Fane citea număr de număr, nu neapărat pentru conţinut ci din plăcerea nebună de a le deschide larg în locuri publice, mijloace de transport în comun, de preferinţă areale cu mulţi pensionari, casnice şi/sau persoane cu aspect de IMGB/Apaca/Faur. Imediat începea foiala în jurul lui, femeile ţâţâiau nemulţumite din buziţe, bărbaţii trăgeau ca din întâmplare cu ochiul şi uneori (dacă avea noroc de justiţiari şi moralişti în public) începea scandalul: “bagă dom’le porcăria aia în geanta, ce o fluturi în nasul nostru!”
Dar şi-a furat-o şi Fane o dată!…
Zi de vară, metrou destul de plin. Fane prinde loc pe scaun, scoate la iveală şi deschide cu gesturi ample periodicul pentru trup şi spirit, gingaş intitulat “Prostituţia”. Îi creşte inima când observă că vecinul de scaun, un nene semichelios de vreo 50 de ani, trăgea cu coada ochiului, încercând parcă să i se adreseze. Şi iată că o face:
- Nu vă supăraţi, ce citiţi?
- “Prostituţia”, domnul meu! zice Fane cu voce tunătoare ca să mai oripileze şi pe alţii în jur, bucuros că nenea a căzut în plasă şi urmează morala, discuţiile, urletele, “golanii ăştia nu mai au nici o ruşine”-le şamd. În loc de asta, în râsetele noastre icnite, spre surpriza lui Fane, domnul întreabă candid:
- Ce număr?
… dăduse peste un colecţionar!
…
Nu mai ştiam nimic de Fane de multă vreme şi mă întrebam câteodată ce naiba o face, dacă s-a făcut om serios şi dacă aş vrea să-l văd transformat în persoană responsabilă. Spre bucuria mea, m-a căutat el de curând şi mi pare rău că vă stric somnul, dar în zilele noastre Fane e pompier. Aveţi grijă pe unde vă aruncaţi ţigara…
În funcţie de timpul în care aţi rezolvat această fină cimilitură (pe care v-am supus-o atenţiei ieri), vă regăsiţi într-una din categoriile de mai jos:
• 0-3 secunde: sunt chiar eu!
• 4-10 secunde: maniac al jocurilor de cabană şi/sau şantier;
• 10 secunde – 1 minut: schimbă-ţi monitorul cu unul care se poate întoarce mai uşor;
• 1-5 minute: pasionat(ă) de navomodelism, tir cu arcul, pirogravură sau tămpit(ă);
• peste 5 minute: subinginer;
• “ce e aia cimilitură?”: inginer (probabil de la Automatică sau Transporturi).
Succes la cumpărături!
