ultima emisiune

Cursa Tarom Amsterdam-Bucureşti. În spatele meu un domn la vreo 35 de ani împreună cu soţia sau prietena. Sau amanta. Sau mă-sa care arată foarte bine pentru vârsta ei. Anyway, genul cu ochelari, delicat, bine-crescut.
Decolăm. Destul de dificil dar cu succes până la urmă. Desfacem centuri, relaxăm anusuri, răsuflăm uşuraţi şi aşa mai departe…

După o vreme, una dintre stewardese se apropie de vecinii mei şi întreabă suficient de tare ca sa auzim toţi cei din jur:
- Scuzaţi-mă, e vreunul dintre dumneavoastă angajat Tarom?
- Da, mormăie ochelaristul jumătate intrigat – jumătate plăcut surprins. De ce?
- Am văzut că există bilete emise pentru personalul companiei şi am vrut să ştim cine e. Dacă Doamne-fereşte e nevoie, e mai uşor să te ajuţi cu cineva care mai cunoaşte proceduri şi te poate ajuta.

Omul, vizibil încântat, dă din cap aprobator. Evident că mă mănâncă-n spate şi mă întorc să întreb dacă au în plan un extra-bonus constând în aterizare forţată. Ne hlizim cu toţii (mai puţin stewardesa care probabil nu are voie să râdă cu civilii).

Mai trece vreo juma’ de oră şi brusc se aprind lumininile de pus centura… simultan cu zgâlţâielile avionului. Strângem centurile, recontractăm anusurile şi ne agăţăm  cu unghiile de cotiere. Totul pe fundalul sonor asigurat de nişte olandezi beţi care urlă (râzând) din ultimul rând “It’s a fucking second-hand plane!”

Stewardesa-samurai trece marţial printre scaune să ne verifice în timp ce încearcă să nu cadă în cur. Ajunge în dreptul vecinului de mai devreme (la fel de crispat ca şi noi) şi serveşte rânjetul “ca-ntre colegi. Acesta îi face un semn timid şi, când dânsa se apleacă zgâlţâit să audă ce vrea, îi şopteşte pe un ton vinovat:

- Ştiţi, eu sunt de la Marketing.