ultima emisiune

Duminică pe la prânz, Piaţa Sfatului din Braşov. Linişte, leneveală pe bănci la soare şi, din când în când, câte un copilaş care se amuză încercând să prindă porumbeii de care e plină piaţa. Iau câteva chifle şi încerc şi eu să îi hrănesc. Pe porumbei. Se adună cu zecile şi ciugulesc ca disperaţii.

Leneveală, porumbei, soare… Până apare un alt flăcău, la vreo 5-6 ani. Care nu se mulţumeşte să se amuze speriind vietăţile ci îşi oferă satisfacţia rară de a încerca să îi lovească cu piciorul. Cu un rânjet cretin pe faţă şi emiţând din ce în ce mai dese guiţături dezarticulate. Evident, nu reuşeşte. Ceea ce nu îl opreşte să încerce mereu. Preţ de 50 de minute. Pe ceas! Cronometrate de subsemnatul în timp ce încercam să îi reperez părinţii. Sau savantul căruia îi fugise din exepriment. Sau dresorul, aparţinătorul legal, un om cu o cuşcă, ceva. Fără rezultat.

Când trece prin dreptul meu pentru a 5113847-a oară, urlând şi şutând, mă răţoiesc la el: Ţi-ar conveni dacă te-ar lovi şi pe tine cu piciorul cineva mai puternic? De exemplu: eu!”

Se opreşte. Continuă să rânjeasca sinistru dar nu mai urlă şi pleacă la pas. Mă uit încântat în jur la vecinii de bancă, transpirând prin toţi porii tact şi talent pedagogic. Mă gândesc ce mişto vor creşte copiii mei, ce exemplu de educaţie înţeleaptă vor disipa în lume; o să fac 12 ca să contracareze cursul descendent al manierelor în societate. Vor fi cavalerii civilizaţiei şi, astfel, vor civiliza la rândul lor mici idioţi ca cel de mai devreme. Mamă, ce l-am pus la punct pe enervant!

Peste zece secunde, micul îngeraş trece din nou în fugă zburătăcind porumbeii, fărăr să mai urle. Constat cu satisfacţie că admonestarea mea a dat roade, nu mai încearcă să îi şuteze.

Acum îi scuipă.