ultima emisiune

Aţi uitat, chiar aţi uitat. După 20 de ani vă duce cu gândul la Brucan, nu la Dumas. Nimic de condamnat, în definitiv “toţi pentru unul, unul pentru toţi” merge în ambele cazuri şi doar contextul pune eticheta dezgustului sau a admiraţiei. Ca pe borcanele de gem din cămară, fabricate de câte o bunică îndărătnică şi insensibilă la avertismentul televizat de a nu consuma zahăr în exces. Dezgust 2009. Gem, nu dulceaţă.

Nu mi-e foarte clar când m-am prins că în epoca de aur nu existau mop-uri. Mi-am zis iniţial că o fi fost o chestie de familie. Poate n-a vrut mama, poate s-a opus o mătuşă, poate old habits, mână în mână cu Bruce Willis, die hard. Întrebând discret, cât să nu devin suspect de fetişuri insalubre, am înţeles totuşi că absenţa mop-ului poate sta cot la cot cu arabelele şi matricolele care ne-au unit.

Păi bine, dar poate şi afară tainele mop-ului li s-au arătat târziu grupurilor de cercetători. Ţeapă, cică din 1956 s-au prins unii cum devine şmecheria, ca să nu zic că din 1837 se zburlise o primă idee.

Să n-o mai scăldăm, n-am avut, nene. Asta e. Am avut teu. Când ei construiau mop-uri, noi ne băteam cu teurile. Producţia şi utilizarea pe scară largă a teurilor au generat o constantă cerere de cârpe. De tot felul, mai flauşate, mai băţoase. Iar unele de-a dreptul kaghebiste. Şi când – în fine – mop-ul şi-a revendicat podelele de la ignobilul teu, ar fi părut că şi cârpele vor fi aruncate într-un colţ. Dar au scăpat de grija că va şterge cineva pe jos cu ele şi au rămas, peste tot, printre noi, peste noi.