17.09.2009
În care remus nu se pripeşte deloc:
Cursa Tarom Amsterdam-Bucureşti. În spatele meu un domn la vreo 35 de ani împreună cu soţia sau prietena. Sau amanta. Sau mă-sa care arată foarte bine pentru vârsta ei. Anyway, genul cu ochelari, delicat, bine-crescut.
Decolăm. Destul de dificil dar cu succes până la urmă. Desfacem centuri, relaxăm anusuri, răsuflăm uşuraţi şi aşa mai departe…
După o vreme, una dintre stewardese se apropie de vecinii mei şi întreabă suficient de tare ca sa auzim toţi cei din jur:
- Scuzaţi-mă, e vreunul dintre dumneavoastă angajat Tarom?
- Da, mormăie ochelaristul jumătate intrigat – jumătate plăcut surprins. De ce?
- Am văzut că există bilete emise pentru personalul companiei şi am vrut să ştim cine e. Dacă Doamne-fereşte e nevoie, e mai uşor să te ajuţi cu cineva care mai cunoaşte proceduri şi te poate ajuta.
Omul, vizibil încântat, dă din cap aprobator. Evident că mă mănâncă-n spate şi mă întorc să întreb dacă au în plan un extra-bonus constând în aterizare forţată. Ne hlizim cu toţii (mai puţin stewardesa care probabil nu are voie să râdă cu civilii).
Mai trece vreo juma’ de oră şi brusc se aprind lumininile de pus centura… simultan cu zgâlţâielile avionului. Strângem centurile, recontractăm anusurile şi ne agăţăm cu unghiile de cotiere. Totul pe fundalul sonor asigurat de nişte olandezi beţi care urlă (râzând) din ultimul rând “It’s a fucking second-hand plane!”
Stewardesa-samurai trece marţial printre scaune să ne verifice în timp ce încearcă să nu cadă în cur. Ajunge în dreptul vecinului de mai devreme (la fel de crispat ca şi noi) şi serveşte rânjetul “ca-ntre colegi. Acesta îi face un semn timid şi, când dânsa se apleacă zgâlţâit să audă ce vrea, îi şopteşte pe un ton vinovat:
- Ştiţi, eu sunt de la Marketing.
6 zic »
14.09.2009
În care remus bolboroseşte că:
Era pe vremuri un banc cu unu’ care sună la radio şi intră în dialog cu DJ-u’
- Salut! Uite mi s-a întâmplat ceva neaşteptat…
- Mda, noi suntem la emisiunea de dedicaţii muzicale, poate ar trebui să suni la cea de consultaţii psihologice.
- A, nu, nu e cazul. Eu am găsit un portofel.
- Un portofel?
- Da! Plin cu bani: valută, lei, cocoşei de aur… Şi acte: e portofelul domnului Marcel. Marcel Popescu.
- Aaaaa, vrei să îl anunţăm! Eşti un cetăţean cu adevărat demn de toată stima!
- E, pe dracu’! Aş vrea să-i dedic o melodie…
Vă urăsc o săptămână excelentă!
cine zice, ăla e primu
11.09.2009
În care remus le zice straşnic:
Zilele trecute la Antena 3. E o televiziune. La televiziune e o emisiune (pam-pam!). La care ne uităm. La emisiune o tanti (Gabriela Vrânceanu Firea) se veseleşte doct cu invitatele pe teme de politichie. Brusc, pauză de efect, tensiune şi… gazda (Gabriela, Vrânceanu, Firea etc) le izbeşte: “Nu v-aţi gândit că politica este, până la urmă, aşa cum suntem şi noi?”
Aşa, Gabi, Fii rea! Politica-i o curcă!
____________________
10x, iulian!
cine zice, ăla e primu
10.09.2009
În care remus uguie ca o fiară:
Am auzit de multe ori, pe la examene sau în situaţii de stres, expresia “am un morcov (sau mi-a intrat morcovul) de nu i se mai văd nici frunzele”. Aşa că am de multă vreme o întrebare.
Întrebare:
Luând în calcul cele de mai sus putem preciza că morcovul face parte din flora intestinală?
Mulţumesc!
unu zice »
10.09.2009
În care rareş este un veritabil corifeu:
Aţi uitat, chiar aţi uitat. După 20 de ani vă duce cu gândul la Brucan, nu la Dumas. Nimic de condamnat, în definitiv “toţi pentru unul, unul pentru toţi” merge în ambele cazuri şi doar contextul pune eticheta dezgustului sau a admiraţiei. Ca pe borcanele de gem din cămară, fabricate de câte o bunică îndărătnică şi insensibilă la avertismentul televizat de a nu consuma zahăr în exces. Dezgust 2009. Gem, nu dulceaţă.
Nu mi-e foarte clar când m-am prins că în epoca de aur nu existau mop-uri. Mi-am zis iniţial că o fi fost o chestie de familie. Poate n-a vrut mama, poate s-a opus o mătuşă, poate old habits, mână în mână cu Bruce Willis, die hard. Întrebând discret, cât să nu devin suspect de fetişuri insalubre, am înţeles totuşi că absenţa mop-ului poate sta cot la cot cu arabelele şi matricolele care ne-au unit.
Păi bine, dar poate şi afară tainele mop-ului li s-au arătat târziu grupurilor de cercetători. Ţeapă, cică din 1956 s-au prins unii cum devine şmecheria, ca să nu zic că din 1837 se zburlise o primă idee.
Să n-o mai scăldăm, n-am avut, nene. Asta e. Am avut teu. Când ei construiau mop-uri, noi ne băteam cu teurile. Producţia şi utilizarea pe scară largă a teurilor au generat o constantă cerere de cârpe. De tot felul, mai flauşate, mai băţoase. Iar unele de-a dreptul kaghebiste. Şi când – în fine – mop-ul şi-a revendicat podelele de la ignobilul teu, ar fi părut că şi cârpele vor fi aruncate într-un colţ. Dar au scăpat de grija că va şterge cineva pe jos cu ele şi au rămas, peste tot, printre noi, peste noi.
5 zic »