Fiind băiet păduri cutreieram. Fiind inginer mă uit la/ascult sport. Nu din vreo pasiune mistuitoare ci pentru că e zona în care jurnalismul (”jurnalismul”) comite cele mai mari tâmpenii pe ureche de ascultător, cele mai penibile prestaţii ale inginerilor transformaţi în ziarişti de specialitate. La mai mare (şi sărbătorile de iarnă, evident)!
***
Să tot fie vreo două săptămâni de când, pe un post de radio care papă non-stop fotbal pe pâinică, am ascultat o deosebită emisiune ce avea un invitat de la Dinamo – echipa “câinilor roşii” (până la moarte şi… încă nişte treburi, nu mai reţin exact). Am să rezum (pe lung) dialogul aiuritor dintre invitat (să-l notăm cu I) şi gazda emisiunii (notat cu 0, adică zero).
0: Dar ce se întâmplă cu domnul Cornel Dinu? înţeleg că nu prea a mai fost văzut în ultimele două săptămâni pe la club… e vorba de ceva neînţelegeri?
I: A, nu! Nu ştiu exact dar am înţeles că dânsul are ceva probleme de sănătate.
0: Sigur? Să nu aflăm că de fapt e vorba de vreun scandal…
I: Nu, dom’le. Omul are nişte probleme şi se pare că şi cu soţia… tot de sănătate…
0: Asta e bine! Astea se mai rezolvă…
Chiar aşa, uneori e mai bine să fii suferind decât tâmpit!
***
Ieri, la acelaşi far călăuzitor al sportului pe calea undelor, nenea invitatu’ a comis o frază care mi se pare că ar putea da cheia reconcilerii naţionale în vremurile astea de grea încercare. În câteva cuvinte a reuşit să strângă tristeţe dar şi asumare a greşelilor trecutului, compasiune, o mână întinsă, speranţă şi hotărâre pentru ziua ce vine, pentru zorii unei epoci noi în care toţi putem fi fraţi. Să începem de aici:
“Mi se pare ceva normal, care eu am simţit-o!“
