A venit timpul să fac ceva cu viaţa mea. Să renunţ la un trai la întâmplare, o existenţă searbădă şi lipsită de idealuri semnificative!
Aşa că mi-am pus alarmă. Ocazie cu care m-am căptuşit cu un ţel: să nu declanşez alarma. Ceea ce evident că nu mi-a reuşit. Dar şi aici am facut lucrurile en fanfare. Un om obişnuit o declanşează, un ales al sorţii (recte io) o declanşează şi nu se prinde. Aşa încât alesul (tot eu) se trezeşte la uşă cu huidumele de la firma de securitate (cărora nu le dă drumul în casă până nu se asigură pe vizor că au uniforma corespunzătoare).
Uiduma şefă (h-ul e mut) mă anunţă că am incendiu. Eu zic că nu şi caut discret camera ascunsă. El îmi zâmbeşte precum unui tataie care nu aude cum îl calcă basculanta şi îmi spune că nu se poate, alarma a anunţat la dispecerat că “ard în flăcări”. Mă mai uit odată pe hol şi îl invit înăuntru să-l stingă (pe el, pe incendiu). Omul se convinge că nu-s atât de tâmpit încât să ard fără să-mi dau seama, ci doar atât de tâmpit încât să nu-mi dau seama că declanşez alarma.
Zâmbeşte cu înţelegere (probabil că nu-s nici măcar primul elefant pe ziua asta) şi se apucă să completeze procesul verbal al intervenţiei în timp ce eu îl înveselesc punând întrebari pe care probabil le-a mai auzit “decât” de 2135465431 ori (şi ce faci dacă în timp ce scrii sună alarma la altu’? da’ dacă nu răspundeam la uşă ce făceai? care e prefixul de ţară al Ugandei? etc).
Termină de scris, mă salută şi pleacă strângându-mi mâna în timp ce are în ochi privirea mamei ce realizează că pruncul îi e autist. Mândru de ispravă, pun mâna pe telefon şi dau veştile bune:
- Ho, ho, ho… am declanşat alarma!
- Cum naiba?
- Nu ştiu! Au venit ăia de la firma de pază şi au completat proces verbal (deci există mărturie scrisă că-s tâmpit).
- Bravo!
- Mda… Oricum, ai un sentiment de siguranţă (încep să îmi iau avânt) când vezi ditamai monstrul în uniformă la uşă. Dacă se întâmpla ceva? Putea să fie pe bune!
- Acum ai şi poces verbal, eşti tare…
- Iniţial nu înţelegeam ce spune, mă gândeam că e o păcăleală.
- Hai, fii serios!
- Pe bune! Acum realizez că le-am dat drumul în casă fără să le cer nici un act, doar pentru că aveau uniformele corecte! Fuck, cineva rău intenţionat te poate păcăli în felul ăsta şi tu îl laşi să-ţi intre în casă!
După o mică pauză, de la celălalt capăt sentinţa soseşte, rostită molcom:
- Oricum, te alegeai cu procesul verbal al păcălelii…
ai un talent…:)
@ana: Care să fie acela? Declanşarea alarmei?