Toţi oamenii cu care am avut discuţii serioase, fie la bere, fie post-coitale, îmbrăţişează ideea că pechinezul este un câine nemeritat. De nimeni. Un observator ar putea să-şi dea lesne seama că fiecare din aceşti oameni poartă la rândul său discuţii serioase. Vorbim aşadar de un fenomen de masă.
N-am primit niciodată mailuri înduioşătoare pentru a salva prin adopţie soarta unor pui de pechinez. De fapt, nu cred că există pui de pechinez.
Nu circulă pe net filmuleţe cu pechinezi cute care fac chestii funny. Referinţele literare şi cinematografice îi înfăţişează meschini, isterici şi făcând echipă cu personaje pe care le vom dispreţui chiar din expoziţiune. De fapt, pechinezul este, precum cuţitul pătat de sânge, modul prin care autorul ne spune din capul locului că personajul cu pricina e naşpa.
Indiferent la toate astea, imun la fenomene istorice ca apariţia şi dispariţia dozatorului tec, pechinezul continuă să prăsească şi să recruteze – pe criterii neştiute – stăpâni. Din braţele cărora să ne rânjească, încântat că a mai sfidat o dată logica.
si ce spun astrele de canish ?
Mi se rupe de caniş, tu cred că nu înţelegi prin ce trec.