El şi ea sunt un cuplu. Un cuplu frumos, invidiat, unit de sentimente vechi şi trainice. În sensul că ea face scandal şi el o ignoră.
Cu ocazia sfintelor sărbători pascale ea a început curăţenia. Din ianuarie. Ca să nu se plictisească, a început şi el. Să se enerveze:
- Auzi, dragostea vieţii mele, cât mai durează curăţenia asta? Că eu simt că aş pleca în pelerinaj…
- Păi, normal… în loc să mă ajuţi tu stai şi comentezi!
- Dar de ce să te ajut eu care nu mă pricep, lumina ochilor mei? Dacă stau să mă gândesc un pic, îmi rezultă că nici tu te pricepi din moment ce durează atăta… picătura mea de fericire! Nu mai bine chemi tu o femeie la curăţenie?
- Da’ cheamă tu dacă eşti deştept! icneşte ea furioasă… Măcar atâta lucru să faci că eu m-am spetit.
- Asta nu se poate. Nici un bărbat din lume nu poate face aşa ceva, e ceva împotriva firii!
- Şi de ce mă rog?
El se uită senin în ochii ei şi, mângâind-o părinteşte pe cap, o eutanasiază:
- Draga mea, dacă ai chemat la tine o femeie şi o mai şi plăteşti… nu e absurd să o pui la dat cu mopu’?
