28.09.2009
În care remus nu se pripeşte deloc:
Duminică pe la prânz, Piaţa Sfatului din Braşov. Linişte, leneveală pe bănci la soare şi, din când în când, câte un copilaş care se amuză încercând să prindă porumbeii de care e plină piaţa. Iau câteva chifle şi încerc şi eu să îi hrănesc. Pe porumbei. Se adună cu zecile şi ciugulesc ca disperaţii.
Leneveală, porumbei, soare… Până apare un alt flăcău, la vreo 5-6 ani. Care nu se mulţumeşte să se amuze speriind vietăţile ci îşi oferă satisfacţia rară de a încerca să îi lovească cu piciorul. Cu un rânjet cretin pe faţă şi emiţând din ce în ce mai dese guiţături dezarticulate. Evident, nu reuşeşte. Ceea ce nu îl opreşte să încerce mereu. Preţ de 50 de minute. Pe ceas! Cronometrate de subsemnatul în timp ce încercam să îi reperez părinţii. Sau savantul căruia îi fugise din exepriment. Sau dresorul, aparţinătorul legal, un om cu o cuşcă, ceva. Fără rezultat.
Când trece prin dreptul meu pentru a 5113847-a oară, urlând şi şutând, mă răţoiesc la el: Ţi-ar conveni dacă te-ar lovi şi pe tine cu piciorul cineva mai puternic? De exemplu: eu!”
Se opreşte. Continuă să rânjeasca sinistru dar nu mai urlă şi pleacă la pas. Mă uit încântat în jur la vecinii de bancă, transpirând prin toţi porii tact şi talent pedagogic. Mă gândesc ce mişto vor creşte copiii mei, ce exemplu de educaţie înţeleaptă vor disipa în lume; o să fac 12 ca să contracareze cursul descendent al manierelor în societate. Vor fi cavalerii civilizaţiei şi, astfel, vor civiliza la rândul lor mici idioţi ca cel de mai devreme. Mamă, ce l-am pus la punct pe enervant!
Peste zece secunde, micul îngeraş trece din nou în fugă zburătăcind porumbeii, fărăr să mai urle. Constat cu satisfacţie că admonestarea mea a dat roade, nu mai încearcă să îi şuteze.
Acum îi scuipă.
6 zic »
22.09.2009
În care remus culege nemeritat laurii:
Astăzi e o zi specială pentru mine. Aşa încât, dacă mă iubiţi, dacă vreţi să-mi faceţi o plăcere am şi eu o rugaminte:
Vă rog asta ca pe copiii mei. După cum spunea un vecin “ca să fie bine, să nu fie rău!“
11 zic »
20.09.2009
În care remus se sustrage josnic:
Leţ supoz det uan dei iu end ior uiaf ar invaited to a ueding parti. Udânt bi uandărful? Ies, indiiiid, deat ud bi rili nais.
Ău chei. Său iu end iuor uaif ar et dă parti end uana dens tughedăr (băt of cors tughedăr, năubadi densiz ălăun)… iu uana dens tughedăr tu şer zăuz speşăl momenţ. And iu laic veri maci ză song, iţ a veri, veri, veri ăuld melodi băt iu riălaiz det iu dont nău dă lirics. Dis iz veri anplezănt bicoz iu uana sing dis veri nais song uit ior uaif, uit dă bend uit dă rest ăf dă ghesţ, uit dă entaiăr uărld. Uat tu du?
Iţ veri simpăl! Gău tu dă bend end asc samuan tu şău iu dă năuţ (ai min dă scor). Nau iu chen sing ălong.Breic ă leg!
____________________
sencs Cristi(Ana)
21 zic »
17.09.2009
În care remus ar dori să spună şi iată că spune:
Cursa Tarom Amsterdam-Bucureşti. În spatele meu un domn la vreo 35 de ani împreună cu soţia sau prietena. Sau amanta. Sau mă-sa care arată foarte bine pentru vârsta ei. Anyway, genul cu ochelari, delicat, bine-crescut.
Decolăm. Destul de dificil dar cu succes până la urmă. Desfacem centuri, relaxăm anusuri, răsuflăm uşuraţi şi aşa mai departe…
După o vreme, una dintre stewardese se apropie de vecinii mei şi întreabă suficient de tare ca sa auzim toţi cei din jur:
- Scuzaţi-mă, e vreunul dintre dumneavoastă angajat Tarom?
- Da, mormăie ochelaristul jumătate intrigat – jumătate plăcut surprins. De ce?
- Am văzut că există bilete emise pentru personalul companiei şi am vrut să ştim cine e. Dacă Doamne-fereşte e nevoie, e mai uşor să te ajuţi cu cineva care mai cunoaşte proceduri şi te poate ajuta.
Omul, vizibil încântat, dă din cap aprobator. Evident că mă mănâncă-n spate şi mă întorc să întreb dacă au în plan un extra-bonus constând în aterizare forţată. Ne hlizim cu toţii (mai puţin stewardesa care probabil nu are voie să râdă cu civilii).
Mai trece vreo juma’ de oră şi brusc se aprind lumininile de pus centura… simultan cu zgâlţâielile avionului. Strângem centurile, recontractăm anusurile şi ne agăţăm cu unghiile de cotiere. Totul pe fundalul sonor asigurat de nişte olandezi beţi care urlă (râzând) din ultimul rând “It’s a fucking second-hand plane!”
Stewardesa-samurai trece marţial printre scaune să ne verifice în timp ce încearcă să nu cadă în cur. Ajunge în dreptul vecinului de mai devreme (la fel de crispat ca şi noi) şi serveşte rânjetul “ca-ntre colegi. Acesta îi face un semn timid şi, când dânsa se apleacă zgâlţâit să audă ce vrea, îi şopteşte pe un ton vinovat:
- Ştiţi, eu sunt de la Marketing.
6 zic »
14.09.2009
În care remus are texte în sensul în care:
Era pe vremuri un banc cu unu’ care sună la radio şi intră în dialog cu DJ-u’
- Salut! Uite mi s-a întâmplat ceva neaşteptat…
- Mda, noi suntem la emisiunea de dedicaţii muzicale, poate ar trebui să suni la cea de consultaţii psihologice.
- A, nu, nu e cazul. Eu am găsit un portofel.
- Un portofel?
- Da! Plin cu bani: valută, lei, cocoşei de aur… Şi acte: e portofelul domnului Marcel. Marcel Popescu.
- Aaaaa, vrei să îl anunţăm! Eşti un cetăţean cu adevărat demn de toată stima!
- E, pe dracu’! Aş vrea să-i dedic o melodie…
Vă urăsc o săptămână excelentă!
cine zice, ăla e primu
