ultima emisiune

Să fredonăm împreună:

Bravooooo!

Acum, că tot ne-am distrat ca fiarele, să rezolvăm cu zâmbetul pe buze următoarea problemă: Noi suntem realizatori de televiziune. La noi se prezintă, pe rând sau în haită, urmă(ri)torii:
- o tanti de 115 ani, care vrea să se facă star porno;
- un nene fără casă, voce şi respect de sine care vrea să devină al doilea Michael Jackson… de fapt, crede că ar vrea să fie primul;
- o duduie (să zicem din Brăila) care la 20 de ani are fizicul unei doamne de 40, mamă a patru perechi de gemeni; printr-un mare noroc la ea în baie s-au spart becul şi oglinda şi i se pare ca e sexy;
- copii (de aur, platină, tijă de titan şi alte materiale preţioase) care, îmbrăcaţi ca nişte mici petrolişti de succes*, uguie ca nişte nurci în călduri sau orăcăie ca opăriţi nişte violuri sonore despre care sunt siguri că “e melodii care vorbeşte de grija financiară ce-alungă oamenii din ţară”;
- tot felul de galinacee fără voce, arătând de parcă s-au operat singure cu lama în spălătorie, dar care vor să îngenuncheze casele de discuri;
- diverşi bolnavi mintal, curve de centură, paranoici care prevăd cutremure cu elasticul de la lenjerie, mimi care cântă operă, nikite care nasc pui vii… orice formă de viaţă care prezintă interes deosebit pentru lumina reflectoarelor (la propriu sau la figurat), dor de a se face de căcat la nivel planetar şi măcar o infirmitate (fizică, psihică sau de educaţie).

Ce facem noi în situaţia asta?

__________________

* de la Răzvan Rădulescu citire

4 zic »

Genul ăsta de ştire e mană cerească pentru ingineri fără ruşine ca noi! Îţi dai seama: nenumărate miştouri despre bietul băiat care e victima inocentă a sfaturilor bătrâneşti; dacă toată adolescenţa a auzit “să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa” a făcut ce i s-a spus, cum să se pună el contra? (scuze de “contră”) Ce e el vinovat? Să punem mâna să înfiinţăm o Agenţie Naţională de Acreditare a Proverbelor, Zicătorilor, Cimiliturilor, Zicerilor de Mamă şi Standardizarea Serilor de Clacă şi Şezătorilor (ANAPZCZMSSCŞ) care să lase în circulaţie doar zicerile care respectă standardele europene în ceea ce priveşte discriminarea de orice tip şi siguranţa celor care le folosesc. Etc, etc, etc…

Dar nu mai ai nici un chef, te simţi ca un clovn penibil la colţul străzii când alţii, atinşi de aripa genialităţii, reuşesc în trei propoziţii să bată la poponeţ secole de literatură umoristică…

Luaţi cu tata!

5 zic »

Ieri.

Pe toate posturile imagini cu fantoma de la Neverland, custodia copiilor, înjurăturile mamei, binecuvântările reverendului, sicriul de ‘şpe mii de dolari, făcut din aliaj de bronz cu titan acoperit aur turnat în platină sudată cu marmură… În pauze, s-o ardem şi din studio: cum l-a cunoscut Iliescu şi cum l-a prins de mână, cum l-a cunoscut Tatulici şi cum l-a prins la masă, cum l-a cunoscut camerista şi l-a prins murdar de fard pe “bluziţele” date la spălat…

Apoi, punctul culminant, bomboana pe co… pardon, cireaşa pe tort: înmormântarea planetară. Transmisă de orice post tv care a avut o antenă de recepţionat satelitul, că tot a decis papa Jackson să dea semnalul gratis.

În trafic, ascultând radioul (unde, surpriză!, corespondenţii de la faţa locului se întrebau din cinci în cinci minute când şi de unde o să apara coşciugul) observ în faţa mea un dric. Caligrafiat artistic “Servicii funerare” pe toate părţile. Şi cu număr de Bulgaria! Acrit de trafic, radio, căldură, la primul stop opresc în paralel cu el, îi fac semn şoferului să lase geamul jos şi-l întreb:
- Mergeţi să-l luaţi pe Michael?

În ciuda aşteptărilor mele, omul nu mă înjură, râde copios… se face verde (semaforul) şi pornim. Ajung la concluzia că e  probabil e bulgar, prea ştie de glumă. La următorul stop (pe lângă Grădina Botanică, Cotroceni) prindem iar roşu. Dricul trage lângă mine şi îmi face semn că are ceva de adăugat. Hait (mă bucur eu), e român, şi-a revenit şi vrea totuşi să mă înjure! Şoferul se hlizeşte la mine:
- L-am dus pe Michael. Acu’ mă duc să-mi iau ţigări şi mă întorc să-l iau şi pe ăsta (semn spre Palatul Cotroceni)…

Şi o luăm de la capăt: din nou verde, un pic de trafic, semafor pe roşu, dricul oprit în dreptul meu. Omul se uită încântat la mine, simt că e iar rândul meu:
- Sunteţi foarte simpatic totuşi ceva mă reţine să vă cer cartea de vizită… cred că mă înţelegeţi.
- Nu se ştie niciodată, se amuză tipul.
Scoate o carte de vizită şi mi-o întinde prin geam, în timp ce îmi spune:
- Doamne Fereşte!

La prima, face la stânga. Cred că totuşi era bulgar.

5 zic »

… de mână.

Păi, ca să zic aşa, se dau următoarele:
- una bucată concert,
- nenumărate toaletele, puse civilizat într-un ţarc, în număr mai mult decât suficient: vreo 15 pisoare şi circa 25 de cabine – ca să le enumer doar pe cele pentru masculi,
- spirit mioritic, după gust (cât cuprinde).

Ce obţinem? Cel puţin un nene care ţine să-şi manifeste independenţa urinară… fix lângă toalete!

Sau poate că:
- era claustrofob;
- e adeptul unui nou sport extrem (urinatul outdoor) căruia îi face publicitate în speranţa că va deveni disciplină olimpică;
- la el în comună cine nu face sub cerul liber e bănuit că are ceva de ascuns;
- e prea beat şi grăbit ca să nimerească ieşirea aşa că a decis să dizolve gardul;
- omul e chiar “anarhistul din cutia TV” care, după ce a decis că e o ţară de căcat si nu are rost să votezi, să respecţi legislaţia rutieră, bunul simţ, legea gravitaţiei etc… ei bine, după ce toate aceste bariere au căzut, e cazul să doborâm şi ultima redută a decadentelor moravuri burgheze: pişatul pe furiş, la adăpost de gura presei, în dispreţul total al libertăţilor cetăţeanului;
- el de fapt se masturba şi, plin de spirit civic, a decis că nu avea rost să ţină toaleta ocupată dacă tot nu avea nevoie de “coverage”;
- este vorba de un turist bulgar: după ce i-a auzit pe românii din jur că se duc “să dea un telefon” şi i-a văzut luând-o spre budă, a ajuns la concluzia că dacă telefoanele publice put în halul ăla toaletele probabil sunt de coşmar, aşa că mai bine irigă pârleazul;
- …

4 zic »

Rafael e din Barcelona. Mă rog, era… că acum e din Romania, de peste zece ani, căsătorit cu o româncă şi vorbind româneşte mult mai bine decât mulţi băştinaşi. De la el am aflat că în spaniolă nu există sunetul “b”, orice b se pronunţă ca un v. Ca să fie mai explicit mi-a spus că, dacă ar vedea o veveriţă, un spaniol adevărati-ar spune beberiţă.

Acum o vreme urma să primească vizita unui prieten, spaniol ca şi el (nimeni nu-i perfect), dornic să vadă ţara despre care i se povestiseră numai minunăţii dar despre care vedea la televizor numai ciudăţenii. Ca urmare, înainte să vină omul, Rafael (care atunci locuia în Iaşi) l-a umplut de explicaţii telefonice (evident, în spaniolă): ce autobuz să ia de la aeroport până în oraş, ce tramvai să ia până la gară, cum arată Gara de Nord ca să ştie că trebuie să coboare  şi (pentru cazul în care totuşi nu se descurcă) i-a dictat cum să spună vatmanului “GAAAARAAAA DEL NOR” ca să îl dea ăla jos. I-a repetat: “întreabă vatmanul (pregunta el vatman), orice tramvai are unul”.

Evident, omul a ratat staţia de coborâre, a ratat Gara de Nord, trenul de Iaşi, a ratat totul… a stat cu ochii beliţi non-stop să-l vadă pe Batman!

2 zic »