Dar, vai, ce avem noi aici? Un mic şi suculent “kado” pentru cei sensibili. Vă recomand în special de la minutul 1, unde “băieţii prinde vlagă” şi melodia se aude mai bine.
Aştept cu nerăbdare şi un cover “dupe” Candle in the Wind (Elton John ) sau (şi mă ia groaza) We Will Rock You (Queen).
Cu ocazia Zilei Copilului (şi a unei îngrozitoare scârbe faţă de începutul de săptămână – care mă face să nu am chef de scris) vă invit să revedeţi o sensibilă odă, un cutremurător omagiu, o caldă ofrandă adusă de ultimaemisiune celor care nu cuvântă decât ca să ne umple viaţa de bucurie: cei mici (dar activi).
Azi, la ştirile sportive de la România Actualităţi, un nene m-a anunţat că “la Circuitul Internaţional de tenis al României, arădeanul Marius Copil a devenit favoritul numărul opt”. Interesant! Şi eu care credeam că unul singur e favorit… Aşa că mă întreb: cum îi zicem ăluia pe care îl numeam până acum favoritul? Favoritul numărul unu? Favoritul favoriţilor?
___________________
Înţeleg (mi-a explicat cineva care se pricepe) că la fiecare turneu sunt 10 favoriţi – în ordinea şanselor de a căştiga, judecând după cum se descurcă pe suprafaţa de joc respectivă, ce rezultate au avut în ultimele x luni etc.
Mi se pare nedrept! Dacă tot vrem să avem favoriţi cu ghiotura, cine stabileşte că 10 sunt suficienţi? S-a gândit cineva cum se simte cel care e al unşpelea? Ca să nu mai spun că pentru părinţii lui el este în continuare favoritul. Mă rog, acum ar trebui să îi spunem favoritul numărul unu.
Propun deci să lărgim numărul favoriţilor; de tot! Astfel că, dacă la turneu ar participa 200 de sportivi, cel mai de căcat dintre ei să fie favoritul numărul 200. Să se bucure şi mama lui…
Chişinău, 1990 şi ceva. Un tânăr de pe la noi (jurnalist, cred, să-l notăm cu X) ajunge într-o delegaţie în oraşul frate şi prieten (mamă, soră şi iubită), cel în care se vorbeşte o limbă străina, uluitor de asemănătoare cu româna. Se cazează la un hotel în centru şi iese să bănănăie prin marea capitală.
Toate faine şi frumoase până se face vreo unşpe noapte şi omul decide că e cazul să se întoarcă la hotel şi să reia explorarea a doua zi. Zis şi făcut, doar că la hotel îl aştepta o mică surpriză: uşa de la intrare era încuiată! Se amuză de obiceiurile locului, îşi notează în minte ca la întoarcere să povestească prietenilor ciudăţenia şi bate uşurel în uşa de sticlă… Apoi din ce în ce mai tare. Ocazie cu care surpriza de la început se face uuuşurel – uşuuurel o ditamai stare, popular denumită a fi plin de draci.
Prin geamul mat al uşii putea zări umbrele din Recepţia hotelului unde, la fiecare bătaie mai zdravănă a lui, se ridica un căpşor care la prima secundă de linişte se punea la loc pe birou. Să nu te apuce pandaliile?
După vreo 20 de minute de cioc-cioc – sus capul! urmat de pauză – jos capul! silueta de la Recepţie decide că nu poate dormi cum trebuie şi se apropie agale de uşă, agrăind alene:
- Şi ‘reai, uăi? (adică: Ce doreşte domnul?)
- Să intru! spuse oarecum uşurat X
- Apăi di şie? (Domnul are vreun motiv pentru care intenţionează să intre?)
- Că aici sunt cazat!… preschimbă X uşurarea în spume în timp ce verifică a cinşpea oară că e la uşa hotelului corect.
- Apăi la uora aiasta si vini? (Regret, dar mă văd nevoit să îl informez pe domnul că a depăşit orarul prevăzut de protocolul nostru)
…şi, profitând de stupoarea celui de afară, se tărşâie înapoi către biroul din Recepţie. X decide că, dacă tot a ratat atacul cerebral, măcar să doarmă în camera plătită, orice-ar fi. Aşa că începe să izbeasca în uşă şi să urle înjurături cu toptanul. Silueta se întoarce către uşă şi, minune!, descuie… neomiţând să menţioneze printrebuze că “aiasta nu-i vremi di plimbari pintru oaminii cuminţi”. Mormăială care-i este fatală pentru că X, turbat de furie, mi ţi-l apucă de guler, îl trage afară, intră în locul lui şi trânteşte uşa, încuind-o cu cheia rămasă în broască.
Apoi, răcorit şi răzbunat, intră în Recepţie, îşi ia cheia de la cameră şi urcă ca un rege în camera de la etajul întâi unde era cazat. De unde, prin fereastra deschisă, aude în următoarea jumătate de oră, la intervale de 20-30 de secunde, tânguiala portarului (sau recepţioner, ce dracu’ o fi fost!):
-Uăi, dischidi uăi! N-auzi, uăi? Dischidi uăi, lasî şaga!
Şi timpul trece… Şi odată cu el şi enervarea omului din cameră care, întins în pat şi stimulat de milogeala de la parter, începe să se gândească că lucrurile încep să devină penibile, că o să iasă scandal, că ce dracu’ l-a apucat, că dacă vine Miliţia,că dacă află aia de la birou… în general lucruri pe care i le-ar fi spus soţia dacă ar fi asistat la fază. Şi dacă ar fi avut soţie.
Îşi repune pantalonii pe el şi coboară. Acum, principala preocupare era să termine rapid scandalul şi să nu şi-o ia în figură de la portar. Omul nu era un sfrijit dar observase că şi celălalt era destul de solid (reuşise să-l dea afară doar profitând de surpriză) şi auzise înainte de plecarea din Bucureşti nenumărate poveşti despre moldoveni răi şi iuţi la mânie. Fiind sigur că urmează măcar un mic iureş (dacă nu chiar o încăierare în toată regula) deschide cu grijă, rămânând într-o gardă aproximativă, rod al celor două săptămâni de karate făcute în liceu după ce vizionase de două ori filmului de larg succes la public “Lovitură fulgerătoare”, perioadă în care decisese (pentru două săptămâni) să se facă călugăr Shaolin (pentru cercurile de lectură: se pronunţă şao-li’).
… în prag, cu o figură veselă, cu gura până la urechi, nedând nici un semn că ar vrea să îl atace sau măcar că se grăbeşte să intre, cu o mână în şold şi cu cealaltă scărpinându-se-n chelie, portarul:
- D’apăi văz că matali li şugui nu ti-ncurci…
Pehlivanul ăla de Remus, al cărui prieten imaginar sunt, şi-a imaginat că am treabă de mă cac pe mine. De unde se învălătuci pe falus în jos activitatea mea ultimemisionară. Şi-ar fi putut imagina că sunt epuizat de orgii bahico-coitale? Şi-ar fi putut. Dar nu, pe prietenul imaginar îl băgăm în hazna, ca noi să ne simţim bine prin comparaţie. Nu-i chiar de pizmuit să fii prieten imaginar.
Pe când analizam oferta buticului din colţ şi încercam să stabilesc ce-ar merge cel mai bine să iau în completarea unui pachet de ţigări. Da, fraza asta n-are predicativă, dar ieşea prea lungă daca nu puneam punct. Ziceam că era un moş în faţa mea. Eu aşteptam la tejghea, el aştepta la copiator. La copiatorul buticului, inspirat denumit “Avem xerox”. Copiatorul şi tejgheaua sunt deservite de aceeaşi doamnă, doamna de la butic. Ceea ce generează timpi de aşteptare atunci când solicitările la tejghea şi la copiator survin simultan. Practic, doamna se află între tejghea şi copiator.
E, tot amalgamul ăsta de evenimente mi-a permis mie să mă plictisesc al dracului şi – terminând de belit ochii la rafturi – să-i belesc la moş. Moşul, a cărui experienţă de viaţă îl făcea să fie vizibil mai calm decât mine, fojgăia cumpătat nişte hârtii prin mâini. Legătura era clară pentru orice observator, fin sau bătut în cap: aştept să fac copii ale acestor hârtii la copiatorul în faţa căruia aştept.
Uite cam asta era prin mintea mea imaginară, când mi-am proţăpit privirea pe hârtiile moşului. Scris de pix, albastru pe alb, am apucat să citesc:
Domnului Preşedinte
ION ILIESCU
Deşi mă ardea, mi s-a părut urât să-i cer moşului să-mi arate petiţia. Aşa că i-am cerut doamnei de la butic un Kent şi 3 eugenii.