Poate vă grăbiţi:
Lui (cadru militar) i se pune pata pe ea (cetăţeancă de etnie rromă). Ea îl face din vorbe şi fug în munţi. În scurtă vreme se plictiseşte (sau tânjeşte la statut social şi siguranţă financiară) şi o taie cu altul (mai bazat, măcelar de tauri). El simte că a fost fraierit, că a spus degeaba adio hainei militare, drept pentru care îi cam vine de hac. În sensul că o omoară.
Poate nu:
Duminică am fost la operă. Nu că aş fi vreun obişnuit al locului. Aşa că poate mi s-a părut că orchestra a sunat bine şi scenografia era interesantă… Dar sigur, siguuur nu mi s-a părut despre următoarele:
Actul întâi
Ta-daaaam! Începe uvertura. Frumos subliniată de un domn elegant care ridică rândul în picioare ca să ajungă la locul lui, în timp ce mai clarifică nişte chestii la telefonul mobil. Se cunoaşte că avem de-a face cu un iubitor al artelor – omul vorbeşte în şoaptă.
Nu trec nici două minute şi problemele sunt clarificate aşa încât ne îndreptăm atenţia din nou spre scenă… unde apare o haită de domni şi doamne (corul, după cum realizăm ulterior) costumaţi în ţigani, ţigănci şi soldaţi. În majoritatea cazurilor domnii au curu’ mai mare decât cel al doamnelor şi de asemenea mult mai mare decât proprii umeri. De asemenea, dânşii posedă nişte chelii sinistre iar cei deghizaţi în soldaţi umblă uşor cocoşaţi, cum şade bine unui militar. Ei ar fi meritat nişte meşe la chelii. La ele nu mă pot hotărî: să le prefer pe cele care poartă nişte evidente peruci, parcă ciordite din Lord of the Rings, sau pe cele care nu şi ca urmare expun nişte elegante mături capilare arse şi cu un aer de nespălat. Excepţia o reprezintă una care îl are îngrijit, poate un pic prea îngrijit… e totuşi un pic ciudat să vezi în epoca respectivă o ţigancă vopsită şuviţe; probabil regizorul face o trimitere la perioada actuală…
Remarc cu bucurie că regizorul a lăsat ceva libertate figuranţilor: sare în ochi un domn (personificând un ţigan) care care a decis să asorteze la pantalonii albi transparenţi o superbă şi virilă pereche chiloţi negri (bărbăteşti). După eleganţa rafinată a combinaţiei aş băga mâna-n foc că avem de-a face cu cineva care pictează în timpul liber sau se ocupă de decoraţiuni interioare. Mi-e uşor ciudă, nu am mai văzut chiloţi tetra negri bărbăteşti de pe vremea dictatorului; probabil că domnul e şi anticar… sau măcar numismat. O altă probă de personaj secundar întruchipat cu personalitate este ofiţerul care îşi poartă chipiul peste sprâncene, sprijinit flasc de urechi.
O figură aparte o face un personaj de maxim un metru jumate, cocoşat şi dumnealui, având în dotare un anteriu ţigănesc cu mânecile mult mai lungi decăt mîinile. Are un aer de o tristeţe ce contrastează puternic cu veselia celor din jur, mic şi umil, legat la cap cu o bandană lucioasă, reşapată parcă dintr-o perdea ciordită din personalul de Ciulniţa. Pare uşor deznădăjduit să constate ce i se întâmplă, cei din jurul meu opinează că a picat la rolul de pirat din cauza înălţimii şi a fost redistribuit ca ţigan… de aceea va fi amintit în continuare ca expiratul (evident, în sensul de fost pirat).
În haitele care cântă (frumos, altfel) se intromisionează Carmen, o tânără tupeistă care pare să aibă în loc de pălărie un soi de cuib de pasăre, negru ca smoala. Nu înţeleg, probabil că aşa era obiceiul pe vremea aia…unele purtau pălării cu fructe altele cu cuiburi, coteţe de găini, minihidrocentrale sau mai stiu eu ce.
Ca să se încingă treaba apare şi numitul Jose, îndrăgostit de Carmen deşi, aprig ca un militar ce e, nu vrea să o recunoască. Nu mă prind dacă e singur sau interpretează mai multe roluri pentru că ceilalţi i se adresează numindu-l când Jose (cum se aude), când Hoze (în spaniolă cum ar veni), când pur şi simplu Gioze. Am impresia că e o glumă de-a lor, nu mă bag.
Nu îmi pot desprinde ochii de la cuibul Carmnecitei aşa că scap firul lălăielii, îmi mai amintesc doar că mai apare şi Escamillo (o-oo), un “aventurier fermecător, un tânăr visător” (Angela Similea) dar pe care este evident că nu poţi pune nici o bază, în ciuda portului iscusit ales, punctat de o bască ce ar vrea să fie o pălărie de picador dar nu reuşeşte să arate decât cel mult a căciulă ruseasca de blană ale cărei urechi au fost strânse cu şireturi. Zice şi el vreo două în timp ce, pe fundal, chelioşii mascaţi în soldaţi şi grasele deghizate în ţigănci nurlii se hârjonesc (conform concepţiei regizorale) fără ruşine… abia acum înţelegem: ei sunt tineri şi imberbi soldăţei iar ele nişte copiliţe aţâţătoare… cum mi-o fi scăpat? Stomacul mi se strânge dar observ că ele îi drăgălesc fix pe lângă (”muah, muah, pupă mama pe el de băiat frumos”), având mare grijă să nu îi atingă, în eventualitatea că soţul legitim pândeşte arţăgos prin vreo lojă.
În pauză schimbăm impresii. Mi se explică că sunt în eroare: ceea ce am crezut a fi un cuib de pasăre e chiar podoaba capilară a personajului. Sper din toată inima să fie o perucă.
Actul al doilea
Observăm cu tristeţe că domnul cu telefonul a dat bir cu fugiţii; probabil şi-a dat seama că citise cartea.
Acţiunea se desfăşoară într-un han compus din trei mese. Carmen sare pe una dintre ele şi începe să ne explice că a fost arestată pe nedrept (s-a încăierat cu alta în primul act) şi că îl iubeşte peste poate pe el, brigadirul Jose/Hoze/Giose. Năucit probabil de săritul de la una la alta, Jose consimte că e şi el fleaşcă dupe dânsa dar nu se face, mă-nţelegi, să trădeze haina militară, simpatia concetăţenilor şi încrederea bătrânei dar agasantei sale mame care i-o hărăzise pe alta. Ezită ce ezită dar se strâng toţi ţiganii şi încep că hai moşule, o să fie tare în gaşcă cu noi, că hai în munţi să ne facem contrabandişti, nu fi fraier. El e fraier aşa că se lasă convins.
Un cuvânt hotărâtor în această decizie pare să îl aibă singurul rrom îmbrăcat într-un fel de geacă de piele, pantaloni trei sferturi din acelaşi material şi nişte ciocate. Bermudele de piele sunt trase artistic peste nişte pantaloni obişnuiţi rezultând o apariţie plină de farmec, ceva între biker feudal şi un Superman de provincie, îmbrăcat din alocaţia copiilor. E secondat de altul, îmbrăcat într-o bluză zdrenţăroasă şi murdară dar şi cu o pereche de pantaloni de costum, cu dungă impecabilă, plus pantofi eleganţi de piele şi ciorapi negri, aparent noi. Nu insist, dar aş fi destul de sigur că semănau cu ăia implicaţi în scandalul de la mall-ul din Militari.
Apar şi soldaţii, motiv ca, în timp ce rockerul cântă în prim plan, pe fundal să reînceapă frenetic coţăiala între chelioşii graşi şi focile cu perucă.
Deci Jose se lasă fraierit şi o face scăpată pe tanti cu cuibul ceea ce să do not try this at home. De bucurie, vreo trei din cele mai trupeşe ţigănci încep o zdupăială icnită pe masa din faţa scenei, în uimirea respectuoasă a sălii şi panica evidentă a dirijorului din fosă. Masa rezistă! Pauză, toată lumea răsuflă uşurată!
Actul trei
Ţiganii, oamenii de onoare au tăiat-o în munţi după cum promiseseră şi s-au făcut contrabandişti. Aparent, ocupaţia pare să merite efortul deoarece majoritatea poartă peste zdrenţele din primul act nişte impecabile pardesie cu aspect londonez. Pare un fel de uniformă a contrabandiştilor din acele vremuri. Din nou, tratat cu răutate, expiratul cu mâneci lungi e văduvit de loden şi poartă un soi de bluză de trening… evident cu mânecile muuult mai lungi decât mâinile… Aş vrea să cunosc povestea acestui om…
Şi ele sunt înfofolite cu nişte pături (e frig noaptea în munţi) dar mult mai divers şi odihnesc răsturnate pe nişte saci aruncaţi prin poieniţă. Din sală, gândul mă poartă către documentarele National Geographic… întinsele banchize de gheaţă, populate cu lei de mare şi foci gestante…
În faţă, Jose se încălzeşte la un braţ de vreascuri, având în mijloc un led ce pâlpâie intermitent (pe bune!). Liniştea nu durează mult pentru că apare aventurierul de Escamillo (o-oo) care are chef de scandal, pofteşte la Carmen. Fire alunecoasă şi ea pare să îi dea nas. Urât! Ca urmare, ex-militarul şi toreadorul se încing la duel, bun prilej ca Jose să ne dea o probă de eleganţă ofiţerească: nu lasă nici mort pardesiul frumos împăturit pe mâna stângă în timp ce cu dreapta se cotonogeşte cu măgarul de Escamillo. Profitând de agitaţie, unii cetăţeni de etnie rromă îşi aduc aminte că aveau o treabă urgentă şi o şterg tiptil cu sacii din poieniţă. Lupta se termină nedecis dar matracuca decide că s-a plictisit de fragilul confort oferit de militarul aflat acum în rezervă şi vrea o tură cu toreadorul. Ledul din vreasc pâlpâie deznădăjduit… Pauză! Ocazie cu care constatăm că spectacolele operă plac şi celor care ies de la pişu fără să se spele pe mâini dar cu freza retuşată.
Actul al ultimulea (patru, mă)
Toată lumea s-a întors în oraş şi aşteaptă cu nerăbdare apropiata coridă, cocoţaţi într-o tribună. Tribuna pare să reziste deşi focile sunt din nou în formă şi zdupăie încolo şi încoace. Cea mai trupeşă dintre ele decide că îi place viaţa şi rămâne lângă tribună, admirând restul turmei de jos. Bomboana pe colivă e pusă de un dans tradiţional executat pasional de o pereche nouă: ea – un boboc de fată (maxim 45 de ani); el – înalt, gelat, legat peste gel cu o panglică lucioasă roşie (Marian Nistor, gen) ce-i atârnă până la genunchi, totul încununat de o tunsoare numită de păr-stilişti “tip garoafă” (stil consacrat de Ionuţ Lupescu): scurt sus, scurt în părţi, laţe la spate. Din când în când, dansul e punctat cu izbituri în podea, ca la geamparale. Divin dans, divină pereche!
Apare cuplul adulterin, ce se vădeşte a fi fost îndelung aşteptat de gaşca gălăgioasă pentru că imediat încep să arunce cu flori în ei. Cea mai simpatică este o tanti care din aruncare agaţă peredeluţa tradiţională pe care o purta peste perucă. Reuşeşte să o salveze dar schimbă stilul aruncării, le dă de jos, cu mult mai multe şanse să le scoată ochii în caz că i-ar nimeri. Noroc că e mai preocupată să-şi ţină mileul pe cap.
Iritat de bătaia cu flori, Escamillo decide să-i arate proaspetei cuceriri cine e şeful. Cu alte cuvinte, să hăituiască un taur nevinovat. Mă rog, chestie de gust… Fiind o fire duplicitară, Carmen îi dă ţeapă şi nu asistă la spectacol chestie care îi pricinuieşte o antrenantă dar funebră ultimă întâlnire cu Jose care o ardea aiurea prin preajma arenei. El, nervos, îi reproşează diverse: moartea mă-sii, ratarea unei promiţătoare cariere militare, anturajul nepotrivit în care îl implicase… Ea, tare în gură, spune că nu o interesează, că e o fire liberă… în general lucruri greşite pentru o epocă în care era profund neglijat rolul femeii în societate şi dreptul la opinie.
Aşa încât Jose o omoară… în uralele sălii care înţelege că, în sfârşit, s-a terminat! După vreo zece secunde ea se ridică pentru a primi cum se cuvine aplauzele. Firile mai slabe se sperie crezând că aşa e libretul (ea învie şi o luăm de la capăt), se lasă pradă emoţiei şi încep să o ia la ţintă cu câteva buchete de flori. Unii mai cârcotaşi încep să urle. Cică “braaavo!” dar mie mi s-a părut mai degrabă ca era ceva gen “mamaaaa!” Confuzia se lămureşte dar, pentru siguranţă, dă buzna pe scenă şi restul distribuţiei. Aş zice că erau chiar mai mulţi, aş băga mâna în foc că pe vreo doi dintre ei nu i-am văzut înainte, s-au băgat doar la aplauze şi poza de final.
Urmează goana şi bătaia de la garderobă… Pe care cei inspiraţi au evitat-o stând toate cele patru acte (trei ore juma’) cu haine, rucsaci, răcoritoare în braţe.
O ultimă notă bună pentru cei la fel de inspiraţi care au reuşit să îşi parcheze maşinile chiar în buza treptelor Operei. Revin cu foto!
O seară de neuitat!
